Acesta este cadrul în care s-a redeschis după 2005 discuţia despre descentralizare, în condiţiile în care fiecare din partidele sau alianţele politice au cuprins în oferta lor electorală o serie de prevederi cu privire la acest proces.
Ce constatăm, din perspectiva procesului de descentralizare
- legea cadru a descentralizării este în principiu o lege utilă procesului cu mici amendamente sunt reluate definiţiile descentralizării, deconcentrării şi delegării respectiv:
- descentralizarea reprezintă transferul de competenţe administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat;
- deconcentrarea este procesul de redistribuire de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu;
- delegarea ca fiind exercitarea de către administraţia publică locală sau de către alte instituţii publice a unor competenţe în numele unei autorităţi a administraţiei publice centrale, în limitele stabilite de către aceasta.
De asemenea sunt stabilite o serie întreagă de reguli generale, etapele transferului de competenţă, cadrul instituţional al procesului de descentralizare etc.
Dintre principiile pe baza cărora se desfăşoară procesul de descentralizare conform legii, amintim:
- principiul subsidiarităţii, respectiv exercitarea competenţelor de autoritatea administraţiei publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean
- principiul asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate
- principiul responsabilităţii administraţiei publice locale în raport cu competenţele ce le revin şi care impune obligativitatea realizării standardelor de calitate în furnizarea serviciilor publice
- principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil, bazat pe criterii şi reguli obiective care să nu constrângă autoritatea administraţiei publice locale şi să limiteze autonomia financiară locală
- Deşi aşa cum am precizat, în principiu legea, prin prevederile sale,este utilă procesului, există două elemente dăunătoare şi care ar putea fi oricând invocate în dauna procesului.
- Capacitatea administrativă definită ca „ansamblul resurselor materiale, instituţionale şi umane de care dispune o unitate administrativ teritorială, precum şi acţiunile pe care le desfăşoară aceasta pentru exercitarea competenţelor stabilite prin lege” şi care împarte unităţile administrativ teritoriale în două categorii. Cele ce au şi cele ce nu au capacitatea administrativă necesară pentru a exercita pe deplin şi eficient şi imediat competenţele transferate. Alături de prevederea privind competenţele exclusive, partajate şi delegate ce le au autorităţile publice locale, aceasta înseamnă că permanent în România vor fi motive ca total sau parţial, funcţie de diferite aprecieri sau interese, către unele unităţi administrativ teritoriale se vor descentraliza o serie de activităţi şi către altele nu . Dincolo de subiectivismul aprecierilor aceasta este însă o dovadă că ne este teamă sau nu vrem pur şi simplu să încredinţăm mai multe atribuţiuni, mai multă responsabilitate şi, în final mai multă putere către administraţia publică locală. Se poate pune evident şi întrebarea cum se poate gestiona o administraţie cu mai multe „viteze” ştiută fiind diversitatea şi gradul diferit de expertiză în domeniul administraţiei publice în cele peste 3000 de unităţi administrativ teritoriale.
- Standardele de cost şi de calitate în furnizarea serviciilor publice şi de utilitate publică descentralizate sunt stabilite de Guvern, ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. De remarcat prevederea din lege care stipulează clar că „autorităţile publice locale sunt responsabile pentru îndeplinirea standardelor de calitate şi cost în furnizarea serviciilor publice şi de utilitate publică descentralizate” . Pentru a induce ideea că autorităţile locale nu au capacitatea de a gestiona deplin, eficient şi imediat competenţele ce le revin , autorităţile centrale stabilesc aceste standarde în mod unitar fără să ţină cont de diversitatea şi specificitatea situaţiilor existente şi multitudinea problemelor cu care se confruntă administraţia locală.
Legea finanţelor publice locale deşi stabileşte procente mai mari din impozitul pe venit care rămâne direct la dispoziţia autorităţilor locale prevede faptul că „ din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale, aprobate anual prin legea bugetului de stat, şi din cota de 22% (fondul de echilibrare la nivel judeţean) 27% se alocă bugetului propriu a judeţului iar diferenţa se repartizează pentru bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor astfel:
a) 80% din sumă se repartizează în două etape prin decizia directorului Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Judeţene, în funcţie de populaţie, suprafaţa din intravilanul unităţilor administrativ teritoriale şi capacitatea financiară a acestora;
b) 20% din sumă se repartizează prin hotărârea Consiliului Judeţean pentru susţinerea programelor de dezvoltare locală, pentru proiecte de infrastructură care necesită cofinanţare locală
Nerespectarea prevederilor legate de criteriile stabilite atrage nulitatea absolută a deciziilor directorilor Direcţiilor Generale a Finanţelor Publice şi hotărârilor adoptate de Consiliile Judeţene respectiv Consiliul General a Municipiului Bucureşti.
După cum se observă, deşi vorbim de descentralizare, în mod deosebit în domeniul financiar, asistăm de fapt prin aceste prevederi la o
recentralizare asociată cu împărţire strict statistică a sumelor disponibile pentru echilibrare. Pe de o parte nu autorităţile administraţiei publice locale împart cea mai mare parte a acestor sume ci instituţia deconcentrată care este Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi aceasta pe baza unei formule stricte care nu ţine seama de situaţia concretă din teritoriu (este cunoscut că avem comunităţi locale mari ca suprafaţă şi mici ca populaţie precum şi, la cealaltă extremă, comunităţi mari ca populaţie şi mici ca suprafaţă dar problemele pot fi identice sau diferite indiferent de această dimensiune cantitativă).
Pe de altă parte, deşi dorim ca unităţile administrativ teritoriale să-şi construiască în primul rând un buget de funcţionare, Consiliile Judeţene pot repartiza cei 20% din sumele de echilibrare doar pentru cofinanţarea unor proiecte de infrastructură care vizează dezvoltarea locală. În aceste condiţii, administraţia locală intervine matematic, fără a ţine seama de necesităţi, de subsidiaritate, de descentralizare, etc. şi repartizează inclusiv sumele ce rămâneau până acum direct la autorităţile locale pentru echilibrare. Raportându-ne la prevederea
Cartei europene a autonomiei locale care arată că „autorităţile administraţiei locale au dreptul la resurse proprii, suficiente, de care pot dispune în mod liber în exercitarea atribuţiilor lor” constatăm că prevederile Legii finanţelor publice locale sunt în neconcordanţă cu practica europeană. Mai mult, în modul în care se prezintă astăzi, aplicarea Legii 273/2006 privind finanţele publice locale nu va permite îndeplinirea unei cerinţe exprese a Cartei europene respectiv aceea care spune că
„protejarea unităţilor administrativ teritoriale cu o situaţie mai grea din punct de vedere financiar necesită instituirea de proceduri de egalizare financiară destinate corectării efectelor repartiţiei inegale a resurselor potenţiale de finanţare, precum şi a sarcinilor fiscale care le implică. Asemenea proceduri sau masuri nu trebuie sa restrângă libertatea de opţiune a autorităţilor administraţiei publice locale in sfera lor de competenta” Si situaţiile în România sunt pe cat de diverse pe atât de generatoare de probleme in legătura cu disponibilităţile existente si capacitatea administraţiei publice locale de a răspunde necesitaţilor cetăţenilor prin atribuţiile ce le revin.
De altfel trebuie sa remarcam ca dorinţa de centralizare continuă si in cazul prevederilor legate de diferite acţiuni ce se vor derula in 2007.
Astfel, Guvernul a adoptat OG 7/2006 privind instituirea „Programului de dezvoltare a infrastructurii din spaţiul rural”. Programul vizează dezvoltarea şi modernizarea spaţiului rural românesc cu trimitere la reţeaua de drumuri publice comunale, judeţene şi naţionale, poduri ,podeţe, punţi pietonale, platforme de gunoi, dezvoltarea unor sisteme de alimentate cu apă potabilă, de canalizare şi epurare”. Aşa cum se prezintă el este dedicat în întregime autorităţilor locale din mediul rural care trebuie să realizeze proiecte eligibile şi care să obţină finanţarea respectivă. Numai că elaborarea ghidului de eligibilitate, oportunitatea proiectelor, şi apoi selectarea acestora se face de o Comisie formată din nouă membri din care opt sunt reprezentanţi ai diverselor ministere la nivel de secretar de stat şi doar unul este reprezentantul Asociaţiilor Comunelor din România. Consiliile Judeţene nu sunt reprezentate deşi fiind vorba de drumuri, poduri şi podeţe, alimentări cu apă, gestiunea deşeurilor, de cele mai multe ori astfel de proiecte nu sunt numai de interes local.
De asemenea Legea Bugetului pe 2007 prevede alocarea a 400 milioane RON destinate finanţării cheltuielilor privind drumurile judeţene. După ce ani la rând autorităţile administraţiei publice locale au cerut şi au obţinut până la urmă ca aceste sume să fie cuprinse într-o anexă distinctă a bugetului de stat pentru a nu mai fi la buna dispoziţie a unui ministru, acum prin Legea Bugetului de Stat se prevede că repartizarea acestor sume pe unităţi administrativ teritoriale se face „funcţie lungimea drumurilor judeţene şi comunale, prin decizie, de către directorul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Judeţene”. Este adevărat că legea prevede consultarea primarilor şi preşedinţilor consiliilor judeţene, dar dacă unicul criteriu este lungimea drumurilor, strict cuantificabilă, atunci care mai este rolul consultărilor?
Dacă se va aplica acest criteriu este evident că vom avea unul - doi km de drum reabilitat în fiecare comună şi nici un drum practicabil. Pentru că situaţia este diferită de la localitate la localitate, de la drum la drum şi chiar pe aceleaşi sectoare ale aceluiaşi drum ne putem întreba şi în acest caz unde este descentralizarea, unde este autonomia locală încotro ne îndreptăm?
Şi exemplele pot continua.
